În cadrul literatură în spaniolă se remarcă ca unul dintre cei mai mari scriitori în limba spaniolă Garcilaso de la Vega. Deși nu a publicat nicio lucrare de-a lungul vieții (1498-1536), poeziile sale au fost adunate și publicate după moartea sa în secolul al XVI-lea. Acest lucru ne-a permis să cunoaștem într-un mod complet și detaliat importanta sa moștenire literară, care a revoluționat poezia spaniolă prin introducerea noilor forme poetice italiene ale timpului său.
Garcilaso de la Vega a trăit într-o perioadă în care umanismul renascentist preia. puternic în toată Europa ca curent cultural și artistic. Această mișcare i-a influențat profund opera, deoarece Garcilaso nu numai că a fost martor la aceste schimbări, ci a integrat și cele mai noi elemente ale literaturii clasice și ale Renașterii italiene în sfera hispanica. Opera sa, deși scurtă ca lungime, este fundamentală pentru înțelegerea tranziției de la poezia medievală la poezia renascentist în limba spaniolă.
Dintre opera sa, unul dintre cele mai amintite și mai importante texte este, fără îndoială, al lui Cantica lui Salicio și Nemoroso, un eglog care reflectă chinurile amoroase ale poetului, legate în parte de dragostea lui pentru Isabel Freyre. Această iubire, pe care Garcilaso nu a putut-o desăvârși, a fost o mare sursă de inspirație pentru poezia sa, în special pentru eglogile sale.
Pe lângă celebrele sale eglogi, printre textele sale se numără și un caiet de cântece petrarhane care cuprinde 40 de sonete și 5 cântece, precum și eseuri epistolare. Cu aceste lucrări, Garcilaso a integrat modelele metrice italiene în poezia castiliană, cum ar fi sonetul și lira, care au rezistat în literatura spaniolă.
O epistolă dedicată lui Boscán
Juan Boscán a fost o figură cheie în viața lui Garcilaso de la Vega. Cei doi s-au cunoscut în 1519 și au dezvoltat rapid o profundă prietenie. Această relație a fost fundamentală pentru ca Garcilaso să adopte formele poetice italiene pe care Boscán le folosea deja. Într-una dintre lucrările sale, Garcilaso îi dedică o epistolă prietenului său, în care îi oferă sfaturi pentru a duce o viață liniștită, departe de excese și griji.
Epistola tipărită pentru prima dată în Lucrările lui Boscán Este o reflectare a marii aprecieri pe care Garcilaso a simțit-o pentru prietenul său, care a fost unit și de o viziune asupra artei literare bazată pe idealurile reînnoirii Renașterii.
Elegiile
În poezia lirică, acel gen care cuprinde atât sentimente, cât și reflecție, este subgenul elegie. Aceste compoziții exprimă durerea în legătură cu o pierdere sau un eveniment tragic. Garcilaso a scris două elegii care sunt deosebit de apreciate de critici atât pentru conținutul lor, cât și pentru stilul lor.
- „La moartea lui Don Bernardino de Toledo”: scris în memoria fiului voievodului de Alba, decedat în campanie militară. În acest poem, Garcilaso reflectă asupra finitudinii vieții, dar, spre deosebire de alte texte similare, adoptă o abordare mai puțin melancolică, înlocuind referințele religioase tradiționale cu un vitalism păgân care amintește de epopee clasice.
- „Elegia II: dedicată lui Boscán, această elegie a fost compusă cu puțin timp înainte de moartea lui Garcilaso însuși. În ea se dezvăluie starea emoțională a poetului, marcată de separare și exil. Garcilaso îi spune prietenului său cum trăiește în Sicilia, alături de trupele împăratului, și își exprimă dorul față de viața lui trecută și de momentele împărtășite în prietenie și liniște.
Eclogurile
Garcilaso de la Vega este cunoscut în principal pentru a lui trei eglogi pastorale, un gen în care găsește o modalitate de a-și exprima propriile sentimente și reflecții asupra dragostei, naturii și vieții într-un mod mai abstract.
- Ecloga I: Acest poem este unul dintre cele mai emoționante din repertoriul garcilasian. El apare în mod clar inspirat de Isabel Freyre sub numele „Elisa”. Prin figura lui Salicio, Garcilaso își revarsă propria durere asupra morții Isabelei. Este o poezie în care viața la țară și dragostea neîmpărtășită sunt idealizate.
- Ecloga II: Deși ocupă locul doi în ordinea eglogilor sale, diverși savanți sunt de acord că, cronologic, a fost primul compus. Este povestită nenorocirea lui Salicio și Nemoroso, reprezentări literare ale lui Garcilaso și durerea lui din cauza respingerii amoroase a lui Isabel Freyre.
- Ecloga III: Această eglogă este dedicată soției prietenului său Don Pedro de Toledo, iar în ea se reflectă din nou pierderea Isabelei. Natura, nimfele râului Tajo și mitologia clasică se împletesc într-una dintre cele mai melancolice și frumoase compoziții ale autorului.
Cinci piese de Garcilaso de la Vega
Dintre melodiile pe care le-a scris Garcilaso, cinci se remarcă în special prin profunzimea lirismului și conținutului emoțional:
- 'A flor de Cnido': o odă de dragoste către Violante Sanseverino, pe care Garcilaso o numește „floarea lui Gnido”.
- „Cu un zgomot blând”: poezie unde reflectă asupra trecerii timpului și trecătoarei frumuseții.
- „Vreau asprimea bolilor mele”: un alt cântec care abordează tema recurentă a suferinței emoționale pe care a trăit-o poetul.
- „Singuratatea care urmează” și „Da regiunii deșertului nelocuit”: cântece care se referă la singurătatea în care se află cufundat Garcilaso din cauza circumstanțelor personale și militare.
Sonete
L Sonete Garcilaso Ele sunt un alt dintre marii piloni ai operei sale, remarcandu-se atat ca numar cat si prin calitate. Pe parcursul celor aproximativ 38 de sonete care se păstrează, se poate observa o evoluție clară a stilului său, de la cele mai timpurii și simple compoziții, la cele de o mai mare maturitate și complexitate. În ultimele sale compoziții, precum celebrul „En tan que de rosa”, Garcilaso reflectă asupra trecerii timpului și pierderii tinereții, teme care au fost cheie în estetica renascentist și care îl leagă de petrarhism, dar și de lucrări clasice precum ca Bucolicele lui Virgil.
În versurile sale, în plus, natura si viata pastorala Au un loc proeminent. Peisajele idealizate și reprezentarea păstorilor și nimfelor, mereu în contact cu elementele naturale, reflectă armonia omului cu mediul său. Totuși, sub această suprafață bucolica, emoția personală a poetului reapare constant, încărcată de melancolie și nostalgie.
Garcilaso se caracterizează, de asemenea, prin utilizarea personificărilor și a temelor alegorice. În multe dintre sonetele sale, trecerea timpului și efemeritatea frumuseții apar subiacente, reprezentate prin metafore care leagă elementele naturale cu stările emoționale. Această capacitate de a împleti senzorialul cu spiritualul este unul dintre elementele care a făcut ca opera sa să reziste de-a lungul secolelor ca model al poeziei renascentiste.
De-a lungul studiilor literare, mai mulți critici au recunoscut că producția lirică a lui Garcilaso poate fi clasificată în trei etape: una inițială, în care opera sa este mai strâns legată de tradiția castiliană; un al doilea, în care predomină influența italiană, mai ales în raport cu dragostea lui pentru Isabel Freyre; iar un al treilea, clasicist și napolitan, în care referințele și temele din mitologie și antichitatea clasică ocupă un loc predominant.
În perioada sa italiană, Garcilaso a intrat în contact cu opera unor autori precum Jacopo Sannazaro, al cărui Arcadia De asemenea, a influențat idealul pastoral care abundă în eglogile poetului Toledo. În plus, prietenia sa cu savanți și scriitori italieni precum Bernardo Tasso și Luigi Tansillo i-a permis să dobândească o mai mare profunzime în utilizarea noilor forme poetice.
Moștenirea lui Garcilaso rămâne în viață, nu numai datorită valorii sale în istoria poeziei, ci și datorită influenței pe care a exercitat-o asupra generațiilor ulterioare de poeți spanioli. De la Luis de Góngora la Gustavo Adolfo Bécquer, mulți autori au adus un omagiu poetului Toledo, recunoscându-l drept „prințul poeților castilieni”. Creșterea sa în poezia Renașterii a ajutat la consolidarea noilor forme poetice în spaniolă și a deschis calea pentru ca alții să continue să exploreze relația dintre sentiment și expresia lirică.