În cadrul literatură în spaniolă se remarcă ca unul dintre cei mai mari scriitori în limba spaniolă Garcilaso de la Vega. Deși nu a publicat nicio lucrare de-a lungul vieții (1498-1536), poeziile sale au fost adunate și publicate după moartea sa în secolul al XVI-lea. Acest lucru ne-a permis să cunoaștem într-un mod complet și detaliat importanta sa moștenire literară, care a revoluționat poezia spaniolă prin introducerea noilor forme poetice italiene ale timpului său.
Garcilaso de la Vega a trăit într-o perioadă în care umanismul renascentist preia. puternic în toată Europa ca curent cultural și artistic. Această mișcare i-a influențat profund opera, deoarece Garcilaso nu numai că a fost martor la aceste schimbări, ci a integrat și cele mai noi elemente ale literaturii clasice și ale Renașterii italiene în sfera hispanica. Opera sa, deși scurtă ca lungime, este fundamentală pentru înțelegerea tranziției de la poezia medievală la poezia renascentist în limba spaniolă.
Dintre opera sa, unul dintre cele mai amintite și mai importante texte este, fără îndoială, al lui Cantica lui Salicio și NemorosoO eglogă care reflectă chinurile amoroase ale poetului, legate parțial de dragostea sa pentru Isabel Freyre. Această dragoste, pe care Garcilaso nu a putut-o desăvârși, a fost o mare sursă de inspirație pentru poezia sa, în special pentru eglogele sale. Pe lângă celebrele sale egloge, operele sale includ și un cântec petrarhian care conține 40 de sonete și 5 cântece, precum și eseuri epistolare. Cu aceste lucrări, Garcilaso a integrat modele metrice italiene, precum sonetul și lira, în poezia castiliană, modele care au dăinuit în literatura spaniolă.
O epistolă dedicată lui Boscán
Juan Boscán a fost o figură cheie în viața lui Garcilaso de la VegaCei doi s-au întâlnit în 1519 și au dezvoltat rapid o prietenie profundă. Această relație a fost fundamentală în adoptarea de către Garcilaso a formelor poetice italiene cu care Boscán era deja familiarizat. Într-una dintre lucrările sale, Garcilaso îi dedică o epistolă prietenului său, oferindu-i sfaturi pentru o viață pașnică, lipsită de excese și griji. Epistola a fost tipărită pentru prima dată în Lucrările lui Boscán Este o reflectare a marii aprecieri pe care Garcilaso a simțit-o pentru prietenul său, care a fost unit și de o viziune asupra artei literare bazată pe idealurile reînnoirii Renașterii.
Elegiile
În poezia lirică, acel gen care cuprinde atât sentimente, cât și reflecție, este subgenul elegie. Aceste compoziții exprimă durerea în legătură cu o pierdere sau un eveniment tragic. Garcilaso a scris două elegii care sunt deosebit de apreciate de critici atât pentru conținutul lor, cât și pentru stilul lor.
- „La moartea lui Don Bernardino de Toledo”: scris în memoria fiului voievodului de Alba, decedat în campanie militară. În acest poem, Garcilaso reflectă asupra finitudinii vieții, dar, spre deosebire de alte texte similare, adoptă o abordare mai puțin melancolică, înlocuind referințele religioase tradiționale cu un vitalism păgân care amintește de epopee clasice.
- „Elegie a II-a”: dedicată lui Boscán, această elegie a fost compusă cu puțin timp înainte de moartea lui Garcilaso însuși. În ea se dezvăluie starea emoțională a poetului, marcată de separare și exil. Garcilaso îi spune prietenului său cum trăiește în Sicilia, alături de trupele împăratului, și își exprimă dorul față de viața lui trecută și de momentele împărtășite în prietenie și liniște.
Eclogurile
Garcilaso de la Vega este cunoscut în principal pentru a lui trei eglogi pastorale, un gen în care găsește o modalitate de a-și exprima propriile sentimente și reflecții asupra dragostei, naturii și vieții într-un mod mai abstract.
- Ecloga IAceastă poezie este una dintre cele mai emoționante din repertoriul lui Garcilaso. Se pare că este inspirată de Isabel Freyre, sub numele de „Elisa”. Prin intermediul personajului Salicio, Garcilaso își revarsă propria durere cauzată de moartea Isabelei. Este o poezie care idealizează viața rurală și dragostea neîmpărtășită.
- Ecloga II: Deși ocupă locul doi în ordinea eglogilor sale, diverși savanți sunt de acord că, cronologic, a fost primul compus. Este povestită nenorocirea lui Salicio și Nemoroso, reprezentări literare ale lui Garcilaso și durerea lui din cauza respingerii amoroase a lui Isabel Freyre.
- Ecloga III: Această eglogă este dedicată soției prietenului său Don Pedro de Toledo, iar în ea se reflectă din nou pierderea Isabelei. Natura, nimfele râului Tajo și mitologia clasică se împletesc într-una dintre cele mai melancolice și frumoase compoziții ale autorului.
Cinci piese de Garcilaso de la Vega
Dintre melodiile pe care le-a scris Garcilaso, cinci se remarcă în special prin profunzimea lirismului și conținutului emoțional:
- „La floarea lui Gnidus”o odă a iubirii adusă lui Violante Sanseverino, pe care Garcilaso o numește „floarea lui Gnidus”.
- „Cu un zgomot blând”: poezie unde reflectă asupra trecerii timpului și trecătoarei frumuseții.
- „Vreau asprimea relelor mele”: un alt cântec care abordează tema recurentă a suferinței emoționale pe care a trăit-o poetul.
- „Singuratatea care urmează” și „Da regiunii deșertului nelocuit”: cântece care se referă la singurătatea în care se află cufundat Garcilaso din cauza circumstanțelor personale și militare.
Sonete
L Sonete Garcilaso Acestea sunt un alt pilon important al operei sale, remarcându-se atât prin număr, cât și prin calitate. De-a lungul celor aproximativ 38 de sonete care s-au păstrat, se poate observa o evoluție clară a stilului său, de la cele mai vechi și mai simple compoziții ale sale până la cele de o maturitate și o complexitate mai mare. În compozițiile sale ulterioare, cum ar fi celebra „En tanto que de rosa” (Cât timp mai este trandafirul), Garcilaso reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii tinereții, teme cheie în estetica renascentistă și care îl leagă de petrarhism, dar și de opere clasice precum Bucolicele lui Virgil. În versurile sale, în plus, natura si viata pastorala Acestea ocupă un loc proeminent. Peisajele idealizate și reprezentarea păstorilor și nimfelor, mereu în contact cu elementele naturale, reflectă armonia omenirii cu mediul său. Cu toate acestea, sub această suprafață bucolică, emoția personală a poetului, încărcată de melancolie și nostalgie, reapare constant. Garcilaso se caracterizează și prin utilizarea personificării și a temelor alegorice. În multe dintre sonetele sale, trecerea timpului și natura trecătoare a frumuseții apar într-un mod subiacent, reprezentate prin metafore care leagă elementele naturale de stările emoționale. Această capacitate de a împleti senzorialul cu spiritualul este unul dintre elementele care au permis operei sale să dăinuie de-a lungul secolelor ca model al poeziei renascentiste.
De-a lungul studiilor literare, mai mulți critici au recunoscut că producția lirică a lui Garcilaso poate fi clasificată în trei etape: o etapă inițială, în care opera sa este mai puternic legată de tradiția castiliană; o a doua, în care predomină influența italiană, în special în legătură cu dragostea sa pentru Isabel Freyre; și o a treia, clasicistă și napolitană, în care referințele și temele din mitologie și antichitatea clasică ocupă un loc central. În timpul șederii sale în Italia, Garcilaso a intrat în contact cu opera unor autori precum Jacopo Sannazaro, a cărui Arcadia De asemenea, a influențat idealul pastoral care abundă în eclogele poetului din Toledo. Mai mult, prietenia sa cu savanți și scriitori italieni precum Bernardo Tasso și Luigi Tansillo i-a permis să dobândească o mai mare profunzime în utilizarea noilor forme poetice. Moștenirea lui Garcilaso dăinuie, nu doar pentru valoarea sa în istoria poeziei, ci și pentru influența pe care a exercitat-o asupra generațiilor ulterioare de poeți spanioli. De la Luis de Góngora la Gustavo Adolfo Bécquer, mulți autori i-au adus un omagiu poetului din Toledo, recunoscându-l drept „prințul poeților castilieni”. Ascensiunea sa în poezia lirică renascentistă a contribuit la consolidarea noilor forme poetice în limba spaniolă și a deschis calea pentru ca alții să continue explorarea relației dintre sentiment și expresia lirică.